definiția hainii definiție dex

haini, -e, adj. 1. Rău la inimă, fără milă, crud, hapsân, câinos. 2. (Înv.) Trădător, sperjur, necredincios. – Din tc. hain.

adj. v. trădător.

adj., adv., s. 1. adj., adv. v. rău. 2. adj., s. v. afurisit. 3. adj. v. crud.

≠ milos, milostiv

adj. m., pl. haíni; f. sg. haínă, pl. haíne

~ă (~i, ~e) 1) Care manifestă lipsă de milă; rău la inimă; fără milă; câinos; crud; hapsân. 2) înv. Care și-a călcat legământul dat. [Sil. ha-in] /<turc. hăin

adj. – 1. (Înv.) Trădător, necredincios. – 2. Perfid, rău la inimă, hapsîn. – Mr. hăin. Tc. hayin (Röesler 606; Șeineanu, II, 197; Lokotsch 784; Ronzevalle 84), cf. ngr. χαῖνης, alb. hain „hoț”, sb. hain. – Der. haini, vb. refl. (înv., a trăda; a se răscula); hainie, s.f. (trădare; rebeliune, răzmeriță); hainlîc, s.n. (trădare). Sec. XVII, toți der. sînt înv.

hainesc, vb. IV. Refl. 1. A pribegi; p. ext. a se înstrăina. 2. A deveni hain, rău, necruțător; a se înrăi. [Pr.: ha-i-. – Var.: hăiní vb. IV] – Din hain.

vb. v. trăda, vinde.

vb. (sil. ha-i-), ind. prez. 1 sg. și 3 pl. hainésc, imperf. 3 sg. haineá; conj. prez. 3 sg. și pl. haineáscă

~ésc intranz. 1) A deveni hain; a se înrăi. 2) înv. A pleca, părăsind locurile natale. 3) înv. A-și călca jurământul. /Din hain

hainii, s.f. 1. Răutate, cruzime, câinoșenie; dușmănie. 2. (Înv.) Trădare; răzvrătire. [Pr.: ha-i-] – Hain + suf. -ie.

s. v. trădare.

s. f. (sil. ha-i-), art. hainía, g.-d. art. hainíei; pl. hainíi, art. hainíile

~i f. rar Caracter hain. /hain + suf. ~ie

hăinesc, vb. IV. Refl. V. haini.