hârburi, s.n. 1. (Pop.) Ciob, spărtură. 2. Vas (de bucătărie) vechi, uzat, spart sau de proastă calitate; p. gener. orice lucru lipsit de valoare, vechi, stricat. 2. Fig. Om bătrân, bolnav, neputincios. – Cf. bg. hărbel.
~uri n. 1) Bucată dintr-un vas spart; ciob. 2) Vas de bucătărie de calitate proastă sau știrbit. 3) fig. Lucru foarte uzat, care nu mai poate fi utilizat. 4) fig. Persoană neputincioasă (din cauza vârstei sau a unei boli). /cf. bulg. hărbel
s.n. – Ciob, ciuruc. – Mr. hrup, megl. ărb, herb. Sl., cf. bg. hărb (DAR, după Miklosich, Slaw. Elem., 52 și Cihac, II, 135, din sl. crepu). – Cf. hîrbar, s.n. (loc unde se aruncă cioburile); hîrbărie, s.f. (lucruri stricate); hîrbui, vb. refl. (a se preface în hîrburi, a se strica); hîrbar, adj. (băgăreț), plecîndu-se de la ideea că „își bagă nasul prin toate oalele”; hîrbăreț, adj. (băgăreț, indiscret).