hațáșuri și hațáșe, s.n. (reg.) 1. cărare prin pădure făcută de viețuitoare (lupi, urși, ciute etc.). 2. drum de munte (făcut de oi). 3. potecă prin pădure (făcută de om). 4. drum râpos.
hățași, s.m. Cal care se mână cu ajutorul hățurilor, înhămat alături de un lăturaș. – Hăț1 + suf. -aș.
hățași, s.m. Cal care se mână cu ajutorul hățurilor, înhămat alături de un lăturaș. – Hăț1 + suf. -aș.
hățașuri (hățașe), s.n. (Reg.) 1. Cărare făcută de fiarele sălbatice prin pădure. 2. Drum râpos, abrupt, cu coaste repezi. – Et. nec.
hățași, s.m. Cal care se mână cu ajutorul hățurilor, înhămat alături de un lăturaș. – Hăț1 + suf. -aș.
hățașuri (hățașe), s.n. (Reg.) 1. Cărare făcută de fiarele sălbatice prin pădure. 2. Drum râpos, abrupt, cu coaste repezi. – Et. nec.
hățașuri (hățașe), s.n. (Reg.) 1. Cărare făcută de fiarele sălbatice prin pădure. 2. Drum râpos, abrupt, cu coaste repezi. – Et. nec.
~i m. Cal înhămat între hulube și mânat cu ajutorul hățurilor. [Pl. și hățașe] /hăț + suf. ~aș
~i m. Cal înhămat între hulube și mânat cu ajutorul hățurilor. [Pl. și hățașe] /hăț + suf. ~aș
~i m. Cal înhămat între hulube și mânat cu ajutorul hățurilor. [Pl. și hățașe] /hăț + suf. ~aș
s.n. – Cărare, potecă. – Var. hățiș, hațiș, hataș, hățag. Origine incertă. Pare a fi formație expresivă, pe baza lui hăț, care exprimă ideea de „a pleca, a devia”, caz în care ar însemna „(drum) lateral” sau „scurtătură”. Totuși, sensul special de „hățiș”, s.n. (desiș, tufișuri), se potrivește doar în parte acestei ipoteze. Scriban propune germ. hetzen „a ațîța”, care nu pare mai probabil. După Moldovan 426, de la hat, „drum”, care nu apare cu acest sens; în afară de aceasta, der. de la hat nu îl au pe ț. – Der. hățaș, s.m. (Bucov., haiduc); hățoagă, s.f. 8cărare de animale, în pădure).