huciuri, s.n. (Reg.) Pădure mică, tânără și deasă; tufiș, crâng, huceag. ♢ Expr. A umbla huci-marginea = a umbla fără rost, fără țintă. – Din ucr. husca „desiș”.
s.n. – Pădure mică, crîng. – Var. hîci, hîngî, higi, hugi. Sl., cf. rut. hušča „desiș”, ceh. hustý, sb., cr. gušta „tufiș” (Cihac, II, 134; DAR; Scriban). – Der. hugeac, s.n. (crîng), din rut. huščak „bălării, hățiș” (DAR); hăciugă, s.f. (desiș de pădure), cf. rut. hadžuga (Candrea); hălăciugă, s.f. (bălării, tufișuri), cu l expresiv. Din același etimon, rut. hušča „desiș” provine „huște” (var. huști, hoște, hoce), s.f. pl. (resturi de tărîțe, după prepararea borșului); iar de la această ultimă var. s-a refăcut un nou sing., huc, s.n. (Trans., Mold., resturi, reziduuri, gunoi), cf. hucărie, s.f. (bucățele, obiecte mărunțite). Cf. Drăganu, Dacor., III, 705.