implór, vb. I. Tranz. A ruga pe cineva stăruitor, cu desperare (și cu umilință). – Din fr. implorer, lat. implorare.
vb., ind. prez. 1 sg. implór, 3 sg. și pl. implóră
tranz. 1) (persoane) A ruga în mod stăruitor și cu umilință; a conjura. 2) (ajutor, favoruri etc.) A cere cu insistență. [Sil. im-plo-] /<fr. implorer, lat. implorare
vb. – A ruga stăruitor, cu disperare. Lat. implorare (sec. XIX), fr. implorer. – Der. implorator, adj. (care imploră). Cf. deplora, vb., din lat. deplorare; deplorabil, adj.
vb. I. tr. A ruga pe cineva fierbinte, stăruitor (și cu umilință). [P.i. implór. / < fr. implorer, it., lat. implorare].