implór, vb. I. Tranz. A ruga pe cineva stăruitor, cu desperare (și cu umilință). – Din fr. implorer, lat. implorare.
tranz. 1) (persoane) A ruga în mod stăruitor și cu umilință; a conjura. 2) (ajutor, favoruri etc.) A cere cu insistență. [Sil. im-plo-] /<fr. implorer, lat. implorare