împrumuturi, s.n. 1. Faptul de a (se) împrumuta; (concr.) obiect sau sumă de bani împrumutată. ♢ Loc. adj. De împrumut = care este împrumutat. ♢ Expr. A fi ca de împrumut sau apărea de împrumut = a nu i se potrivi cuiva. ♢ Loc. vb. A da (sau a lua) cu împrumut = a împrumuta (1). 2. Cuvânt, construcție lexicală etc. luată din altă limbă. Împrumut lingvistic. – Lat. in promutuum.
s. n., pl. împrumúturi
n. 1) v. A ÎMPRUMUTA. ♢ ~ de stat atragere în bugetul statului a resurselor financiare particulare prin emiterea și repartizarea unor hârtii de valoare (obligații). De ~ a) care este împrumutat; b) care nu se potrivește bine cuiva. A da (sau a lua) cu ~ a împrumuta. 2) Bun material sau sumă de bani luate pentru a fi restituite. A înapoia ~ul. 3) Element de limbă, de cultură, de artă integrat în alt sistem. ~uri din alte limbi. [Sil. îm-pru-] /<lat. in promutuum
adv. – În calitate de împrumut. Lat. promutuum (Diez, I, 235; Pușcariu 794; Candrea-Dens., 826; Cipariu, Gram., 368; REW 4319; DAR). Compunerea cu în- este firească în formații adv., cf. împrejur, împreună, etc. – Der. împrumut (var. înv. împrumută), s.n. (faptul de a da cuiva sau de a lua de la cineva un bun care urmează să fie restituit), var. direct din lat. promutua; împrumuta (mr. mprumutare), vb. (a cere împrumuta; a da cu împrumut; a imita, a reproduce), care de asemenea ar putea reprezenta direct un lat. *impromutuāre (Pușcariu 794; Meyer-Lübke, Rom. Gramm., I, 386), cf. it. improntare (mil. imprümeda), fr. emprunter; împrumutătură, s.f. (împrumut); împrumător, adj. (persoană care împrumută).