s.f. v. intenție.
intenții, s.f. Dorință, gând de a face, de a întreprinde ceva; proiect, plan. ♢ Loc. adv. Cu intenție = intenționat, înadins. Fără intenție = involuntar, fără să vrea. ♢ Loc. conj. Cu intenția să... (sau, loc. prep., cu intenția de a...) = cu gândul, în dorința de a... ♢ Expr. A face cuiva proces de intenție = a învinui pe cineva de gânduri pe care nu le-a avut. A avea intenții serioase (cu)... = a) a fi decis să realizeze ceea ce și-a propus; b) a fi decis să contracteze o căsătorie. ♦ (Jur.) Atitudine psihică a unei persoane care își dă seama de caracterul ilicit al faptei sale, prevăzându-i și dorindu-i sau acceptându-i efectele. [Var.: intențiúne s.f.] – Din fr. intention, lat. intentio, -onis.
s. 1. calcul, gând, idee, plan, proiect, socoteală, (înv. și reg.) propus, (înv.) cuget, duh, propozit, săvârșit, socotință, (fam.) combinație. (Nu și-a putut realiza ~.) 2. v. vedere.
s. f. (sil. -ți-e), art. inténția (sil. -ți-a), g.-d. art. inténției; pl. inténții, art. inténțiile (sil. -ți-i-)
f. 1) Pornire interioară conștientă, însoțită de un efort volitiv (de a înfăptui ceva); gând. ♢ A avea ~i serioase (cu) a) a fi decis să realizeze ceea ce și-a propus; b) a fi decis să se căsătorească. 2) Plan premeditat (de a realiza ceva). [G.-D. intenției] /<fr. intention, lat. intentio, ~onis