interoghez, vb. I. Tranz. A pune cuiva întrebări insistente; a chestiona; spec. a pune întrebări unui martor sau unui inculpat, a supune la un interogatoriu. ♦ A examina, a chestiona un elev, un student, un candidat. – Din fr. interroger, lat. interrogare.
vb., ind. prez. 1 sg. interoghéz, 3 sg. și pl. interogheáză
tranz. 1) (persoane) A determina să răspundă asupra unei probleme; a întreba; a chestiona. 2) (martori, inculpați) A supune la un interogatoriu; a chestiona. 3) (elevi sau studenți) A supune unui examen oral; a întreba; a asculta; a examina. /<fr. interroger, lat. interrogare
vb. I. tr. A pune întrebări; a examina (elevi). ♦ A supune (pe cineva) la interogatoriu. [P.i. 3,6 -ghează. / < lat., it. interrogare, fr. interroger].
interogații, s.f. (Rar) Interogare. ♢ (În sintagma) Interogație retorică = procedeu retoric constând în adresarea unor întrebări, nu pentru a obține răspuns, ci pentru a comunica o idee, o atitudine. [Var.: interogațiúne s.f.] – Din fr. interrogation, lat. interrogatio.
s. f. (sil. -ți-e), art. interogáția (sil. -ți-a), g.-d. art. interogáției; pl. interogáții, art. interogáțiile (sil. -ți-i-)
s.f. (Rar) Interogare, întrebare. ♦ Figură de stil constând în a pune o întrebare unui interlocutor determinat, fără a aștepta însă un răspuns. [Gen. -iei, var. interogațiune s.f. / cf. lat. interrogatio, fr. interrogation].
s. f. 1. interogare. 2. figură de stil constând în a pune o întrebare unui interlocutor determinat, fără a aștepta un răspuns. (< fr. interrogation, lat. interrogatio)