ísmă (-me),
s.f. –
1. (Înv.)
Miros,
parfum. –
2. Mentă. Var.
izmă. Mr.
aνiazmu. Ngr. (ἀ)γιόσμος „
mentă”, de unde și
alb.
dhiozmë, bg.
giozum. Cuvîntul ngr., din gr. ἠδύοσμον, pare să fi
suferit o
apropiere de ἀγίασμα, cf.
aghiasmă,
poate datorită folosirii acestei plante (cf. sp.
hisopo „
plantă” și „
mătăuz”). Din gr. òσμή „
miros” după Tiktin; de la òσμή prin
intermediul unei
forme eolice ὔσμη › *
iusmă, după Diculescu,
Elementele, 482; de la mag.
izme, după Gáldi,
Dict., 178; din mag.
izmat „
parfum” ‹ germ.
Schmack, după Pușcariu,
Dacor., VII, 117; Pușcariu,
Lr., 105 și
DAR.