, juxtapuneri, s.f. Acțiunea de a juxtapune și rezultatul ei; alăturare, juxtapoziție. ♢ (Gram.) Mijloc de exprimare a raporturilor sintactice de coordonare sau de subordonare dintre elementele alcătuitoare ale unei propoziții sau fraze, care constă în simpla lor alăturare, fără ajutorul vreunui cuvânt de legătură; parataxă. – V. juxtapune.
s. (GRAM.) juxtapoziție, parataxă.
s. f., g.-d. art. juxtapúnerii; pl. juxtapúneri
f. lingv. Procedeu de legătură între propoziții independente sintactic (dar corelate semantic), constând în simpla lor alăturare, fără conjuncție; parataxă. [G.-D. juxtapunerii] /v. a juxtapune
s.f. Acțiunea de a juxtapune; alăturare; juxtapoziție. ♦ Alăturare a două propoziții fără a le lega printr-o conjuncție; parataxă. [< juxtapune].
s. f. acțiunea de a juxtapune; juxtapoziție. ♢ alăturare a două cuvinte, propoziții sau fraze fără a le lega printr-o conjuncție; parataxă. (< juxtapune)
, juxtapún, vb. III. Tranz. A pune mai multe obiecte alături, unul lângă altul; a alătura. ♢ Refl. și tranz. (Gram.) A (se) îmbina prin juxtapunere. – Din fr. juxtaposer (după pune).
tranz. 1) (obiecte) A pune unul lângă altul; a așeza alături; a alătura. 2) (părți de propoziție) A face să se juxtapună. /<fr. juxtaposer
intranz. (despre părți de propoziție) A se îmbina prin juxtapunere. /<fr. juxtaposer