, mănăstiri, s.f. Instituție religioasă cuprinzând o biserică și mai multe chilii unde trăiesc, potrivit unor reguli de viață austere, călugări sau călugărițe; p. restr. biserică a unei astfel de instituții religioase; locaș unde serviciul divin este oficiat de călugări. ♢ Expr. A (se) duce sau a (se) închide, a intra, a trimite, a băga, etc. la (o) mănăstire = a (se) călugări. [Var.: mânăstire, (înv) monastire, s.f.] – Din sl. monastyrí.
f. 1) Așezământ religios în care trăiesc, după anumite reguli ascetice, călugări sau călugărițe. 2) Ansamblu de clădiri (cu biserica în centru) constituind un astfel de așezământ. [G.-D. mănăstirii; Var. mânăstire] /<sl. monastyri
s.f. v. mănăstire.
s.f. – Instituție religioasă, unde trăiesc călugări(țe). – Var. mănăstire, (înv.) monastire. Mr. mînăstir, megl. mănăstir. Ngr. μαναστήριον (Murnu 34), parțial prin intermediul sl. manastyrĭ (Tiktin; Graur, BL, VI, 155; cf. Vasmer, Gr., 94), cf. alb. monoštir, tc., bg. manastir, v. rus. manastyr. Cuvînt de uz general (ALR, I, 187). Var. monastire este artificială, formată după ngr. μοναστήριον. – Der. mînăstiresc, adj. (de mănăstire); mînăstioară, s.f. (mănăstire mică; joc de copii).