s.n. Element chimic din grupa metalelor, de culoare albă-cenușie, strălucitor, dur și sfărâmicios, existent în natură sub formă de oxizi și întrebuințat în metalurgie la fabricarea anumitor aliaje. – Din germ. Mangan.
(metal) s. n., simb. Mn
n. Metal alb-cenușiu foarte dur și foarte sfărâmicios, care există în natură în stare de oxid și este folosit în metalurgie la fabricarea unor aliaje. /<germ. Mangan
s.n. – Dispozitiv, instalație. Ngr. μάγγανον. Sec. XVII, înv. – Der. măngănie, s.f. (vrajă, farmec), sec. XVII, din ngr. μαγγανεῖα. E dubletul lui mangealîc, s.n. (înv., balistă; înv., macara; Olt., pîrghie, palancă, proptea), din tc. mancalik, der. din gr. μάγγανον, cf. sp. almajaneque și menghine.