definiția mas definiție dex

masuri, s.n. (Reg.) Faptul de a mânca; popas (peste noapte); p.ext. loc de popas peste noapte. ♦ Găzduire peste noapte. – Lat. mansum.

masuri, s.n. (Reg.) Faptul de a mânca; popas (peste noapte); p.ext. loc de popas peste noapte. ♦ Găzduire peste noapte. – Lat. mansum.

s. (înv. și pop.) mânere. (~ul cuiva peste noapte la un han.)

s. (înv. și pop.) mânere. (~ul cuiva peste noapte la un han.)

s. n., pl. másuri

s. n., pl. másuri

n. 1) Oprire pentru odihnă (peste noapte). 2) Loc de odihnă peste noapte. /<lat. mansum

n. 1) Oprire pentru odihnă (peste noapte). 2) Loc de odihnă peste noapte. /<lat. mansum

s.n., pl. masuri; adj. pl. mași, fem. masă, pl. mase

s.n., pl. masuri; adj. pl. mași, fem. masă, pl. mase

s. f., art. dúpă-mása, g.-d. art. dúpă-mései; pl. dúpă-mése, art. dúpă-mésele

s. v. fruntar.

mân, vb. II. Intranz. (Pop.) A petrece undeva noaptea, a rămâne, a poposi, a dormi undeva peste noapte. ♦ (Reg.) A poposi o vreme undeva; a se așeza, a sta. ♢ Expr. (Parcă) i-au mas șoarecii în pântece (sau în burtă), se spune despre un om care este mereu flămând, căruia îi este mereu foame, care mănâncă mult, cu lăcomie. [Prez. ind. și: mâi; part. mas] – Lat. manere.

vb. 1. v. trage. 2. v. dormi.

vb. v. înnopta, poposi.

vb., ind. prez. 1 sg. mâi/mân, 2 sg. mâi, 3 sg. mâne, 3 pl. mân, perf. s. 1 sg. măséi, 1 pl. máserăm; conj. prez. 3 sg. și pl. mâie/mănă; part. mas; ger. mâínd/mânând

intranz. pop. A rămâne să doarmă (undeva) noaptea. /<lat. manere

vb. – A înnopta, a-și petrece noaptea undeva. – Mr. amîn, amas, amînare. Lat. manēre (Densusianu, Hlr., 193; Pușcariu, 1078; Candrea-Dens., 1128; REW 5296), cf. alb. mënoń (pare să provină din rom.), it. manere, prov. maner, v. fr. manoir, sp. manir, port. maer; cf. rămînea. – Der. mas, s.n. (acțiunea de a înnopta; loc pentru înnoptat), mr. mas (după Pușcariu 1079 și Candrea-Dens., 1129, direct din lat. mansum).

Radical care pare să exprime ideea de bîzîială, sau de mișuneală sau cea de pîlpîială. Creație expresivă, paralelă cu fîș, hîș. – Der. mîșăi, vb. (Olt., despre cîini, a adulmeca); mîșcîi, vb. (Munt., a se bălăbăni); mișui, vb. (a furnica, a pui); mișuna (var. mișina), vb. (a furnica, a fierbe), a cărui identitate cu cuvîntul anterior este evidentă (fără îndoială, Cihac, II, 198, îl explică prin sl. mĕsiti „a amesteca”, cf. Tiktin; Drăganu, RF, II, 298, prin sl. myšĭ „șoarece”; și Pușcariu 1098; Candrea-Dens., 1141; Candrea; Scriban; Spitzer, BL, IV, 48, prin lat. *messionāre „a recolta”); mișuială, s.f. (furnicare); mișină (var. mișună, Mod. de S. mișnă), s.f. (abundență; furnicare; grămadă, morman; provizii, rezerve; furnicar), cuvînt pe care Pușcariu 1098 îl deriva în mod echivoc dintr-un lat. *mistiōnem și Candrea-Dens., 1140, din messiōnem; cf. REW 5620; mișun (var. mișunel), s.m. (hîrciog, Cricetus frumentarius); mișeniță, s.f. (Mold., furnicare; furnicar). Cf. mușuroi.