definiția melița definiție dex

méliț, vb. I. 1. Tranz. A zdrobi (cu melița) și a curăța cânepa și inul de părțile lemnoase, pentru a alege fuiorul sau pentru a se obține câlții de meliță. ♦ Fig. A bate strașnic pe cineva. 2. Intranz. Fig. A trăncăni, a flecări. – Din meliță.

vb. v. flecări, îndruga, pălăvrăgi, sporovăi, trăncăni.

vb., ind. prez. 1 sg. méliț, 3 sg. și pl. méliță

tranz. (cânepa sau inul) A prelucra cu melița. /Din meliță

melițe, s.f. 1. Unealtă primitivă de lemn, folosită în industria casnică pentru melițare; zdrobitor. ♦ Mașină de melițat, prevăzută cu cuțite sau cu aripi de lemn dispuse circular pe un cilindru. 2. Fig. (Fam. și depr.) Gură (considerată ca organ al vorbirii). ♢ Expr. A da cu melița (sau din meliță) = a trăncăni, a flecări. – Din bg. melica.

s. (TEHN.) (reg.) frângător, zdrobitor. (~ pentru zdrobit cânepa.)

s. v. gloabă, gură, mârțoagă.

s., adj. v. clănțău, flecar, guraliv, limbut, palavragiu, vorbă-lungă, vorbăreț.

s. f., g.-d. art. méliței; pl. mélițe

f. 1) Unealtă de lemn constând dintr-o limbă basculantă și două fălci, folosită pentru a zdrobi tulpinile de cânepă sau de in în vederea separării firelor de partea lemnoasă. 2) fig. peior. Organ al vorbirii; gură. ♢ A da cu ~a a toca din gură; a pălăvrăgi. [G.-D. meliței] /<bulg. melica

s.f. – 1. Unealtă de melițat. – 2. Flecar, palavragiu. – Megl. mel’iță. Bg. melica, sb. maljica, din sl. mlĕti, mĕlją, mĕljesi „a măcina” (Miklosich, Slaw. Elem., 31; Cihac, II, 192; Byhan 318; Conev 75). – Der. melița, vb. (a mărunți cu melița; a trăncăni); melițător, s.m. (cel care meliță); melițat, s.n. (melițare); melițoi, s.n. (meliță mare); melițuică, s.f. (meliță mică).

melițe, s.f. Unealtă de lemn cu ajutorul căreia se zdrobesc tulpinile de cânepă și de in pentru a se alege fuiorul. ♢ Fig. (Fam.) Gură (considerată ca organ al vorbirii). ♢ Expr. A da cu melița = a trăncăni, a flecări. – Bg. melica.