definiția mesteritei definiție dex

, meșteresc, vb. IV. Tranz. 1. A executa, a face, a lucra; a prelucra. ♦ Tranz. și intranz. A lucra, a munci (cu pricepere) pentru a realiza ceva. 2. A pune la punct, a potrivi, a aranja, a repara, a meșteșugi. – Din meșter.

vb. v. aranja, executa, face, lucra, munci, potrivi, realiza, reface, regla, repara.

vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. meșterésc, imperf. 3 sg. meștereá; conj. prez. 3 sg. și pl. meștereáscă

tranz. 1) A face cu îndemânare și pricepere (de meșter); a meșteșugi. ~ o masă. 2) rar A readuce la starea inițială; a repune în funcțiune; a drege; a repara; a tocmi. /Din meșter

meșterițe, s.f. 1. (Pop.) Femeie sau, p. gener., ființă talentată, pricepută, îndemânatică. 2. (Pop.; adesea adjectival) Femeie care știe să descânte, să facă farmece, vrăji. 3. (Rar) Femeie care practică o meserie. ♦ Soția unui meșter. [Acc. și: meșteríță] – Meșter + suf. -iță.

meșterițe, s.f. 1. (Pop.) Femeie sau, p. gener., ființă talentată, pricepută, îndemânatică. 2. (Pop.; adesea adjectival) Femeie care știe să descânte, să facă farmece, vrăji. 3. (Rar) Femeie care practică o meserie. ♦ Soția unui meșter. [Acc. și: meșteríță] – Meșter + suf. -iță.

s. v. babă, vrăjitoare.

s. v. babă, vrăjitoare.

s. f., g.-d. art. méșteriței/meșteríței; pl. méșterițe/meșteríțe

s. f., g.-d. art. méșteriței/meșteríței; pl. méșterițe/meșteríțe

f. pop. 1) Femeie pricepută, îndemânatică. 2) Femeie care știe să facă farmece, vrăji. [Acc. și meșteríță] /meșter + suf. ~iță

f. pop. 1) Femeie pricepută, îndemânatică. 2) Femeie care știe să facă farmece, vrăji. [Acc. și meșteríță] /meșter + suf. ~iță