moș (móși),
s.m. –
1. Bătrîn. –
2. Bunic. –
3. Strămoș. –
4. Fondatorul, precedesorul unei
familii,
străbun comun. –
5. (Înv.)
Avere,
proprietate,
parte dintr-o
moșie care
provine dintr-o
singură moștenire. –
6. Titlu de
respect care se dă
bărbaților în
etate;
bunic,
unchi. –
7. (Mold.)
Unchi. –
8. Ziua moșilor. –
9. (Munt.) Tîrg,
iarmaroc care se ține de
obicei în
Ziua morților. – Mr.
moașe, megl., istr.
moș. Origine suspectă.
Prezența cuvîntului în toate
dialectele,
uzul său
general (ALR, I, 189;
sensul de „
bunic” care
apare în ALR, I, 169,
numai pentru Banat și Trans. este în
realitate mult mai
extins) și
compunerea cu
stră- (v.
strămoș), care nu
apare decît în
elementele tradiționale,
arată sigur că-i
vorba de un cuvînt
latin. Este
probabil annōsus „
încărcat de
ani”, cu
consoana finală modificată prin
analogie cu pl., ca în
cossus ›
coș. Afereza lui
a- nu este
imposibilă, cf.
amita ›
măt(ușe), și care a
fost susținută de
prezența lui
strămoș.
Schimbul *
noș ›
moș este mai
greu de
explicat,
fără îndoială cf.
măgar, și
pînă la un
anumit punct miel, miță. În
general este
considerat drept cuvînt
autohton (Miklosich,
Slaw. Elem., 10; Hasdeu,
Cuv. din Bătrîni, I, 294),
identic cu
alb.
mošë „vîrstă” (Philippide, II, 724;
Pascu, II, 223; P. Papahagi,
Jb., XII, 539; cf.
Iordan,
Dift., 208; Rosetti, II, 118). După P. Papahagi,
Notițe etim., 38, din
mamă, cu suf. -
oș,
ipoteză care nu se
susține. Comp.
moș Martin, s.m. (
numele ursului), cf. REW 5381;
moșteacă, s.m. (
ofițer leneș), din
Moș Teacă,
personaj literar creat de
Anton Bacalbașa (1893). Der.
moașe, s.f. (bătrînică;
bunică;
mătușă,
titlu de
respect;
femeie care
asistă la
naștere), cuvînt de
uz general (ALR, I, 212), mai
ales cu
ultimul sens;
moșean, s.m. (înv.,
moștenitor; înv.,
proprietar;
rar,
coproprietar);
moși, vb. (a da
ajutor la
naștere; a se
foi);
moșit, s.n. (
asistența moașei la
naștere);
moșic, s.m. (bătrînel);
moșie, s.f. (înv.,
origine,
speță; înv.,
patrie,
țară; înv.,
patrimoniu;
proprietate,
moștenire);
moșier, s.m. (
proprietar funciar);
moșieresc, adj. (de
moșier);
moșinaș, s.m. (Bucov., înv.,
agricultor,
proprietar),
pentru al
cărui suf. cf.
boiernaș;
moșneag, s.m. (bătrîn, bătrînel), în
loc de
moșneac,
pentru al
cărui suf. cf.
rusneac, cuvînt
moldovenesc adoptat de la
literatură (după
Candrea, în
loc de *
moșteneag, dim. al lui
moștean; după Scriban, în
loc de *
moșineac, cf. și Bogrea,
Dacor., III, 733);
moșnegește, adv. (ca bătrînii);
moșoaică, s.f. (Mold.,
oală,
ulcior),
numită așa pentru că se
obișnuiește să se
dea de
pomană în
ziua morților (
Candrea);
moșuț, s.m. (ciocîrlie, Alauda
cristata),
poate în
loc de *
motuț ›
moț „
smoc”;
strămoș, s.m. (
străbunic;
antecesor), cu pref.
stră-;
strămoașe, s.f. (
străbunică);
strămoșesc, adj. (
ancestral);
strămoșie, s.f. (
calitate de
strămoș). – Cf.
moșnean. Din
rom.
provin rut.
mošul „
bunic”,
moša, „
bunică” și „
moașă” (
Candrea,
Elemente, 408); bg.
moš, mošija (Capidan,
Raporturile, 232),
mošierin (
Candrea,
Elemente, 404), mag.
mósuly „bătrîn” (Edelspacher 19).