s.n. Muțenie; p. ext. tăcere încăpățânată. – Din fr. mutisme.
n. 1) Stare patologică constând în lipsa capacității de a vorbi. 2) rar Nedorință încăpățânată de a vorbi. /<fr. mutisme
s.n. Stare a celui care este mut. ♦ Atitudine de tăcere; muțenie; (p. ext.) tăcere încăpățânată. [< fr. mutisme, cf. lat. mutus – mut].
s. n. muțenie; (p. ext.) tăcere încăpățânată. (< fr. mutisme)