nasturi, s.m. 1. Obiect de metal, sidef, os, lemn, material plastic etc., de diferite forme, care servește la încheiatul hainelor, al pernelor etc. sau ca ornament la o haină; bumb. 2. (Reg.) Tabletă, comprimat, pastilă (conținând o substanță medicamentoasă). – Et. nec.
~i m. Piesă mică (de os, sidef, metal, lemn etc.) folosită la încheiatul obiectelor de îmbrăcăminte, fețelor de pernă, de plapumă ori ca ornament. /Orig. nec.
s.m. – 1. (Înv.) Șiret, panglică. – 2. Buton. – Mr. nastur(e). It. nastro „panglică”, cf. pav. nastol, valtel. nàstola. Rezultatul normal, *nastru, pl. *nastruri, l-a disimilat pe r, de unde nasturi, cu noul sing. reconstituit ca fagure, mugure etc. Sec. XVI. Der. din lat. *nastula (Pascu, I, 124; cf. Pușcariu 1157 și Candrea-Dens., 1209), din gr. νάστουλον (Skok, ZRPh., LIV, 487) sau din got. nostilo (Giuglea, Dacor., I, 382), nu e probabilă. Pentru relația cu it., cf. Tiktin, Meyer-Lübke, ZRPh., XXXII, 462, REW 5840 și Rosetti, II, 80. – Der. înăsturat, adj. (împodobit cu nasturi); năsturel, s.m. (margaretă, Bellis perennis; creson, Nasturtium officinale), la care sensul al doilea este o imitație modernă a numelui științific al plantei (Candrea). – Din rom. provine bg. nastur (Capidan, Raporturile, 223).