, nebunii, s.f. 1. Pierdere a judecății din cauza unei boli mintale; demență, alienație mintală. ♢ Loc. adv. (Fam.) La nebunie = foarte mult, enorm. 2. Lipsă de judecată dreaptă, de minte, de cumpănire; nechibzuință, nesocotință, prostie. ♦ Neastâmpăr, zburdălnicie. 3. Faptă, vorbă etc. nesocotită, extravagantă, prostie; faptă de om nebun. ♦ (Mai ales la pl.) Faptă lipsită de seriozitate; năzbâtie, ghidușie, ștrengărie, năzdrăvănie, poznă. – Nebun + suf. -ie.
s. 1. (MED.) alienare, alienație, demență, sminteală, smintire, țicneală, boală mintală, (pop.) nebuneală, (înv. și reg.) smintă, (Transilv., Maram. și Ban.) bolânzie, (prin Bucov.) sălteală, (Mold.) zăluzeală, zăluzie, zărgheală, zărghenie, (fam.) căpială, (fig.) rătăcire, scrânteală, țăcăneală. (Un acces de ~.) 2. v. glumă. *3. v. folie.
s. v. abjecție, fărădelege, infamie, josnicie, mișelie, mârșăvie, nelegiuire, nemernicie, netrebnicie, ticăloșie.
f. 1) Stare a unei persoane care suferă de o boală mintală; alienație; demență. ♢ A iubi (sau a-i plăcea) la ~ a iubi sau a-i plăcea extrem de mult. 2) Acțiune sau faptă de om nebun; alienație; nebunie. 3) Faptă nesocotită lipsită de gravitate; poznă; năzbâtie; boroboață. [G.-D. nebuniei] /nebun + suf. ~ie