s.n. Element chimic, metal feromagnetic, alb-cenușiu, lucios, puțin oxidabil, maleabil și ductil, cu numeroase întrebuințări tehnice. – Din fr. nickel, germ. Nickel.
n. Metal feromagnetic alb-argin-tiu, maleabil și ductil, aproape inoxidabil, rezistent la coroziune, întrebuințat la con-fecționarea instrumentelor medicale, a obie-ctelor de uz casnic, la obținerea unor aliaje cu proprietăți anticorosive etc. /<fr. nickel, germ. Nickel
s.n. (Chim.) Metal feromagnetic alb-argintiu, inoxidabil, asemănător fierului, întrebuințat la fabricarea aliajelor de oțel speciale, a instrumentelor medicale etc. [< fr. nickel, germ. Nickel].
s. n. metal feromagnetic alb-cenușiu, inoxidabil, asemănător fierului, folosit la fabricarea aliajelor de oțel speciale, a instrumentelor medicale etc. (< fr. nickel, germ. Nickel)