definiția noime definiție dex

noimi, s.f. A noua parte dintr-un întreg împărțit în părți egale. [Pr.: no-i-] – Nouă + suf. -ime.

s. f., g.-d. art. noímii; pl. noími

f. Fiecare dintre părțile egale ale unui întreg, împărțit în nouă; a noua parte din ceva. [Sil. no-i-] /nouă + suf. ~ime

s.f. (înv.) generație nouă.

noime, s.f. 1. Înțeles, sens, conținut (al unui cuvânt sau enunț); rost. ♢ Loc. adj. și adv. Cu noimă = logic, cu judecată; înțelept, cuminte. Fără (nici o) noimă = fără sens, fără judecată; prostesc, absurd. ♢ Expr. A nu avea (nici o) noimă = a fi fără sens, absurd. 2. (Pop.) Menire, țel, scop; motiv, cauză. 3. (Rar) Simbol, convenție. – Din ngr. nóima.

s. 1. v. logică. 2. v. justificare.

s. v. accepție, cauză, considerent, conținut, îndreptățire, însemnare, înțeles, justificare, menire, mobil, motiv, motivare, motivație, obiectiv, pricină, prilej, rațiune, rol, rost, scop, semnificație, sens, temei, țel, țintă, valoare.

s. f., g.-d. art. nóimei; pl. nóime

f. 1) Înțeles adânc, ascuns; tâlc. ♢ Cu ~ a) cu înțeles; logic; b) în mod înțelept. Fără (nici o) ~ a) fără sens; b) prostește. A nu avea (nici o) ~ a fi lipsit de sens; a fi absurd. 2) Destinație a unui lucru în funcție de utilitatea acestuia; rost; sens. 3) înv. Imagine reprezentând ceva în mod convențional. /<ngr. nóima

s.f. – Sens, logică, bun-simț. – Mr. noimă, megl. noimă „semnal”. Ngr. νόημα (Cihac, II, 679; Gáldi 213), cf. alb. noimë. Sec. XVIII.