vb. IV v. ocărî.
ocări, s.f. (Pop.) Vorbă sau faptă care mustră, ceartă, rușinează pe cineva; ocărâre; umilire, înfruntare; defăimare, jignire, insultă; situație rușinoasă, dezonorantă în care se află cineva; rușine, dezonoare. ♢ Loc. adj. De ocară = compromițător, jignitor, rușinos. ♢ Expr. A ajunge sau a (se) face, a fi, a (se) lăsa, a rămâne de râs și de ocară = a ajunge (sau a se face, a fi etc.) demn de dispreț, de batjocură; a (se) compromite. (Rar) A da de ocară cu... = a (se) face de râs cu... – Din ocărî (derivat regresiv).
s. 1. blestem, imprecație, (livr.) maledicție. (Poeziile conțineau multe ~.) 2. batjocură, rușine, (înv. și pop.) mascara, (înv.) necinste. (S-a făcut de ~.) 3. afront, injurie, insultă. jignire, ofensă, rușine, umilință, (livr.) ultraj, vexațiune, (pop.) hulă, sudalmă, suduitură, (înv.) băsău, dosadă, înfruntare, necinste, obidă, (fig.) atingere, (livr. fig.) lezare. (Nu poate suporta ~ ce i s-a adus.)
s. v. admonestare, ceartă, certare, dezonoare, dojană, dojenire, imputare, înjurătură, morală, mustrare, necinste, observație, reproș, rușine.
f. Mustrare umilitoare; dojană jignitoare; batjocură. Cuvinte de ~. ♢ A ajunge de ~a se face de râs. v. A OCĂRÎ. /Din a ocărî