, opuri, s.n. (Livr.) Operă (literară sau științifică); carte, lucrare, scriere. – Din lat. opus.
n. livr. depr. Creație literară sau științifică; scriere. /<lat. opus
s.n. – Necesitate, nevoie. Lat. opus (Diez, I, 436; Pușcariu 1221; Candrea-Dens., 1282; REW 6079), cf. it. uopo, logud. obus, prov., cat. ops, v. sp. huebos (Corominas, III, 541). Înv., este dublet al lui op, s.n. (operă, carte), din același cuvînt lat. (sec. XIX). Se folosea și în formele obsă (‹ opsă, op să) și opt „e precis” ‹ opus est, cf. J. Jud, v. fr. estuet, în Vox Rom., IX, 26-56.
Element secund de compunere savantă cu semnificația „ochi”, „vedere”. [< fr. -ope, cf. gr. ops – ochi].
opusuri, s.n. (Muz.) Termen care denumește, împreună cu un număr de clasificare, o operă a unui compozitor, potrivit succesiunii cronologice a lucrărilor sale. [Scris și (prescurtat): op] – Din fr. opus, germ. Opus.
opuși, -se, adj. 1. Care este așezat în fața cuiva sau a ceva, în partea dimpotrivă; p. ext. (despre fenomene, caractere, legi) care nu se poate împăca cu altul; contrar, potrivnic. ♦ (Substantivat, n. art.) Ceea ce se opune altuia. 2. (Mat.; despre unghiuri) Care este așezat, într-o figură geometrică, în fața altui unghi sau în fața uneia dintre laturi; (despre laturi) care este așezat în fața altei laturi sau în fața unuia dintre unghiuri. – V. opune.
adj. 1. advers, contrar, dimpotrivă, potrivnic, (înv.) împotrivit, opozit. (În partea ~ a dealului.) 2. v. invers. 3. v. antitetic. 4. v. antagonist. 5. v. contradictoriu. 6. v. contrastant.
n. Creație muzicală care poartă un anumit număr de ordine în succesiunea cronologică a lucrărilor unui compozitor. /<fr. opus, germ. Opus
și substantival v. A OPUNE și A SE OPUNE. ♢ În direcție ~să în sens invers. /v. a (se) opune
s.n. Bucată muzicală a unui compozitor care poartă un anumit număr de clasificare, dat după succesiunea cronologică a lucrărilor acestuia. [< lat. opus, cf. germ. Opus].