definiția oracaire definiție dex

pers. 3 orắcăie, vb. IV. Intranz. (Despre broaște) A scoate strigătul caracteristic speciei. ♦ (Fam.; despre copiii mici) A plânge, a scânci. [Prez. ind. pers. 3 și: orăcăiește] – Orac + suf. -ăi.

pers. 3 orắcăie, vb. IV. Intranz. (Despre broaște) A scoate strigătul caracteristic speciei. ♦ (Fam.; despre copiii mici) A plânge, a scânci. [Prez. ind. pers. 3 și: orăcăiește] – Orac + suf. -ăi.

vb. a ocăcăi, (rar) a miorcăi, (reg.) a măcăi, a miorcoti, a răcăni. (Broasca ~.)

vb. v. miorcăi, plânge, scânci, smiorcăi.

vb. a ocăcăi, (rar) a miorcăi, (reg.) a măcăi, a miorcoti, a răcăni. (Broasca ~.)

vb. v. miorcăi, plânge, scânci, smiorcăi.

vb., ind. și conj. prez. 3 sg. și pl. orăcăie, imperf. 3 sg. orăcăiá

vb., ind. și conj. prez. 3 sg. și pl. orăcăie, imperf. 3 sg. orăcăiá

pers.3 ~iéște intranz. 1) (de-spre broaște) A scoate sunete monotone, re-petate și răsunătoare, caracteristice speciei; a face „orac-orac”. /orac + suf. ~ăi

pers.3 ~iéște intranz. 1) (de-spre broaște) A scoate sunete monotone, re-petate și răsunătoare, caracteristice speciei; a face „orac-orac”. /orac + suf. ~ăi

orăcăiri, s.f. Acțiunea de a orăcăi și rezultatul ei; orăcăit. ♦ (Fam.) Scâncet de copil mic. – V. orăcăi.

s. v. orăcăit.

s. f., g.-d. art. orăcăírii; pl. orăcăíri