definiția oracait definiție dex

pers. 3 orắcăie, vb. IV. Intranz. (Despre broaște) A scoate strigătul caracteristic speciei. ♦ (Fam.; despre copiii mici) A plânge, a scânci. [Prez. ind. pers. 3 și: orăcăiește] – Orac + suf. -ăi.

pers. 3 orắcăie, vb. IV. Intranz. (Despre broaște) A scoate strigătul caracteristic speciei. ♦ (Fam.; despre copiii mici) A plânge, a scânci. [Prez. ind. pers. 3 și: orăcăiește] – Orac + suf. -ăi.

vb. a ocăcăi, (rar) a miorcăi, (reg.) a măcăi, a miorcoti, a răcăni. (Broasca ~.)

vb. v. miorcăi, plânge, scânci, smiorcăi.

vb. a ocăcăi, (rar) a miorcăi, (reg.) a măcăi, a miorcoti, a răcăni. (Broasca ~.)

vb. v. miorcăi, plânge, scânci, smiorcăi.

vb., ind. și conj. prez. 3 sg. și pl. orăcăie, imperf. 3 sg. orăcăiá

vb., ind. și conj. prez. 3 sg. și pl. orăcăie, imperf. 3 sg. orăcăiá

pers.3 ~iéște intranz. 1) (de-spre broaște) A scoate sunete monotone, re-petate și răsunătoare, caracteristice speciei; a face „orac-orac”. /orac + suf. ~ăi

pers.3 ~iéște intranz. 1) (de-spre broaște) A scoate sunete monotone, re-petate și răsunătoare, caracteristice speciei; a face „orac-orac”. /orac + suf. ~ăi

orăcăituri, s.n. Acțiunea de a orăcăi și rezultatul ei; strigăt caracteristic broaștei; orăcăială, orăcăire. ♦ Fig. Amestec de voci, gălăgie. ♦ (Fam.) Plânset, scâncet de copil mic. – V. orăcăi.

s. ocăcăit, orăcăială, orăcăire, (rar) miorcăit, (reg.) miorcoteală, miorcotire. (~ broaștelor.)

s. n., pl. orăcăíturi

n. 1) v. A ORĂCĂI. 2) Strigăt caracteristic speciei, scos de broaște. /v. a orăcăi