, orbeți, -e, adj., s. 1. Adj., s.m. și f. (Ființă) care nu vede bine sau nu vede deloc; p. ext. cerșetor (orb2). ♢ Expr. A se bate ca orbeții = a se încăiera aprig, a se bate rău, fără a se uita unde lovesc. 2. S.m. Mamifer din ordinul rozătoarelor, asemănător cu cârtița, cu ochii ascunși sub piele, care trăiește sub pământ și se hrănește cu rădăcini; cățelul-pământului (Spalax microphtalmus). [Var.: orbéte s.m.] – Orb + suf. -eț.