definiția orbete definiție dex

s.m. v. orbeț.

s. (ZOOL.; Spalax microphthalmus) (pop.) cățelul-pământului, (reg.) grivan, porcuț, șuiță, tocăniță, țâncul-pământului, (Munt. și Transilv.) sobol, șomâc.

s. v. derbedeu, lepădătură, lichea, netrebnic, pușlama, scârnăvie, secătură.

(zool.) s. m., pl. orbéți

m. Mamifer rozător subteran asemănător cu cârtița; țâncul-pământului. /orb + suf. ~et

expr. a se bate violent; a se încăiera.

, orbeți, -e, adj., s. 1. Adj., s.m. și f. (Ființă) care nu vede bine sau nu vede deloc; p. ext. cerșetor (orb²). ♢ Expr. A se bate ca orbeții = a se încăiera aprig, a se bate rău, fără a se uita unde lovesc. 2. S.m. Mamifer din ordinul rozătoarelor, asemănător cu cârtița, cu ochii ascunși sub piele, care trăiește sub pământ și se hrănește cu rădăcini; cățelul-pământului (Spalax microphtalmus). [Var.: orbéte s.m.] – Orb + suf. -eț.

adj., s. v. nevăzător, orb.

s. v. cârtiță, sobol.

adj. m., (persoană) s. m., pl. orbéți; f. sg. orbeáță, pl. orbéțe

m. și f. 1) Ființă care nu vede (bine sau deloc). ♢ A se bate ca ~eții a se bate tare, lovind unde se nimerește. 2) rar Cerșetor orb. /orb + suf. ~eț