definiția orbire definiție dex

s.f. Faptul de a orbi; fig. întunecare a minții, lipsă de clar viziune, rătăcire, inconștiență. ♢ Loc. adv. Cu orbire = fără chibzuială, orbește. – V. orbi.

s. 1. v. cecitate. *2. v. rătăcire.

s. f., g.-d. art. orbírii; pl. orbíri

orbesc, vb. IV. 1. Intranz. A deveni orb², a-și pierde vederea. ♦ Tranz. A face pe cineva să-și piardă vederea; a scoate cuiva ochii. ♢ Expr. (Nici cât sau măcar) să orbești un șoarece = foarte puțin; deloc. ♦ Tranz. A tulbura vederea, a lua ochii. 2. Tranz. Fig. A face pe cineva să-și piardă rațiunea, clarviziunea, a-l face să nu mai judece obiectiv. ♦ A înșela, a amăgi pe cineva, a minți. – Din orb².

vb. (pop.) a chiorî, (înv.) a (se) întuneca. (Lumina puternică m-a ~.)

≠ a vedea

vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. orbésc, imperf. 3 sg. orbeá; conj. prez. 3 sg. și pl. orbeáscă

intranz. A deveni orb; a pierde vederea. 2. tranz. 1) A face să devină orb; a face să piardă vederea. 2) (persoane) A supune acțiunii unei lumini puternice. 3) fig. A face să piardă clarviziunea sub acțiunea unor factori frapanți. /Din orb