definiția orbita definiție dex

vb., ind. prez. 3 sg. și pl. orbiteáză

vb. intr. a gravita, a se învârti pe o anumită orbită. (< fr. orbiter)

expr. (intl.) a fi în formă, a acționa cu succes.

orbiți, -te, adj. 1. Lipsit de vedere, cu vederea slăbită. 2. Fig. Cu mintea întunecată (de furie, de durere etc.), fără discernământ, scos din minți, înnebunit, zăpăcit. ♦ Fermecat, fascinat, uluit. – V. orbi.

orbite, s.f. 1. Traiectorie în formă de curbă (închisă) pe care o parcurge un mobil. ♦ Drumul real parcurs de un astru. ♢ Orbită aparentă = drumul aparent proiectat pe bolta cerească pe care se deplasează un corp ceresc. 2. Fiecare dintre cele două cavități osoase ale craniului, în care se află globul ocular. 3. Fig. Sfera sau mediul unei activități oarecare; sferă de acțiune sau de influență. – Din fr. orbite, lat. orbita.

s. 1. (ASTRON.) (rar) cerc, (înv. și pop.) crug. 2. (ANAT.) (pop.) găvan, scovârlie, văgăună, (înv. și reg.) melci. (~ a ochiului.)

s. f., pl. orbíte

f. 1) Traiectorie curbă a unui corp ceresc, având drept sursă de mișcare un alt corp ceresc. 2) Cavitate osoasă în care se află globul ocular. 3) fig. Sferă de acțiune sau de influență. /<fr. orbite, lat. orbita

s.f. 1. Traiectorie închisă a unui corp ceresc. ♦ (Mec.) Traiectorie închisă parcursă de un mobil, de un electron. 2. Cavitate osoasă a craniului în care este așezat ochiul. 3. (Fig.) Sferă de activitate; sferă de influență. [< fr. orbite, cf. it. orbita].

s. f. 1. traiectorie închisă parcursă de un mobil, de un electron etc. ♢ drum real parcurs de un corp ceresc. 2. fiecare dintre cavitățile osoase ale craniului în care se află ochiul. 3. (fig.) sferă de activitate; zonă de influență exercitată de o persoană etc. (< fr. orbite, lat. orbita)