parez, vb. I. Tranz. A evita printr-o contralovitură o lovitură a adversarului la duel, la scrimă etc. ♦ P. gener. A reuși să evite, să facă față. – Din fr. parer.
tranz. (lovituri ale adversarului la duel, la scrimă etc.) A evita printr-o contralovitură. /<fr. parer
vb. I. tr. A evita printr-o contralovitură o lovitură a adversarului. ♦ (P. ext.) A face față, a evita. [< fr. parer].
(= pârău) s.n. (pl. păraie)
, pâraie, s.n. 1. Apă curgătoare mică, râu mic. 2. Fig. (Adesea adverbial) Cantitate mare (dintr-un lichid); șuvoi. [Var.: pârắu s.n.] – Cf. alb. përrua, rom. râu.
, pâraie, s.n. 1. Apă curgătoare mică, râu mic. 2. Fig. (Adesea adverbial) Cantitate mare (dintr-un lichid); șuvoi. [Var.: pârắu s.n.] – Cf. alb. përrua, rom. râu.
s. 1. (GEOGR.) apă, râuleț, râușor, (reg.) râurel, râuț. (Un ~ șerpuia printre coline.) 2. (GEOGR.) apă. (A sărit cu ușurință ~l.) 3. v. șiroi.
s. 1. (GEOGR.) apă, râuleț, râușor, (reg.) râurel, râuț. (Un ~ șerpuia printre coline.) 2. (GEOGR.) apă. (A sărit cu ușurință ~l.) 3. v. șiroi.
n. 1) Apă curgătoare mică; râu mic. 2) Curs de apă format din precipitații atmosferice. 3) fig. Cantitate mare (dintr-un lichid) care se mișcă într-o direcție. /cf. alb. përrua
n. 1) Apă curgătoare mică; râu mic. 2) Curs de apă format din precipitații atmosferice. 3) fig. Cantitate mare (dintr-un lichid) care se mișcă într-o direcție. /cf. alb. përrua
pârăsc, vb. IV. Tranz. (Folosit și absol.) 1. A se plânge de faptele cuiva; a reclama. ♦ A acuza, a învinui. ♦ A da pe față în mod răutăcios faptele cuiva, adesea exagerând sau mințind; a vorbi de rău; a denunța. 2. (Înv.) A da pe cineva în judecată, a intenta (cuiva) proces. – Din sl. p(ĩ)rĕti.
tranz. A prezenta ca vinovat de înfăptuirea unor acțiuni reprobabile ținute în taină, dând în vileag, cu intenții rele (în fața unor persoane sau organe oficiale); a denunța; a declara. /<sl. p[â]rĕti
s.n. – Mică apă curgătoare. – Var. Mold. pîrău, -aie, Bucov. părău, , -aie, -ăie, Munt., pl. pîrîe. Megl. păroi. Sl. (bg.) poroj „torent” (Miklosich, Fremdw., 119; Tiktin), cf. puroi, alb. përrua. Limba literară a asimilat rezultatul normal, *păroi (ca în megl.), cu rîu, de unde și pl. artificial pîrîuri; limba populară ignoră aceste forme și lexicografi ca Densusianu, GS, VI, 364, Candrea și Scriban le consideră incorecte. Sing. pîrău, în loc de *păroi, provine din pl. pîraie, ca în paralelismul bulfeie-bulfeu. E adevărat că istoria cuvîntului bg. nu este clară; poate-i vorba de un cuvînt din aceeiași familie cu roi, noroi, și identic cu puroi. După o părere foarte răspîndită, cuvîntul este de origine alb. (Cihac, II, 719; Meyer 335; Philippide, II, 729; Skok, Arhiv za Arbanašku Starinu, II, 327; Jokl, IF, XLIX (1931), 282-6; Rosetti, II, 120; E. Petrovici, Dacor., VII, 347), părere greu de admis pentru noi pe baza unei simple asemănări. Alți cercetători se gîndesc la o sursă autohtonă (Miklosich, Slaw. Elem., 10; Lahovary 340); la un tracic *parau(t), de unde ar proveni și numele de Prut (Pascu, Arhiva, 1921, 133; Pascu, Arch. Rom., VII, 567); la un gr. *παρροή în loc de παραρροή (Diculescu, Elemente, 491); la un lat. aquae rivus (Philippide, Principii, 40) ipoteză evident neinteresantă. Toate aceste intenții de explicare par să păcătuiască prin faptul că se bazează pe un sens de „apă curgătoare” care trebuie să fie secundar; sensul primitiv trebuie să fi fost cel de „șuvoi”, cf. pîraie de lacrimi, ca în sb. roniti suze „a vărsa lacrimi”, față de poron „loc unde un rîu se pierde în pămînt”.