penitenți, -te, s.m. și f., adj. 1. S.m. și f. Credincios care se supune penitenței (1). 2. adj. Care aparține penitentului (1), de penitent. – Din fr. pénitent, lat. poenitens, -ntis.
m. și f. Persoană supusă unei penitențe. /<fr. pénitent, lat. poenitens, ~ntis
s.m. și f. Cel care se căiește, care face penitență; pocăit. [Cf. fr. pénitent, lat. poenitens].
penitențe, s.f. 1. (În practicile creștine) Pedeapsă pe care și-o impune cineva sau pe care i-o dă cuiva preotul la spovedanie, pentru ispășirea păcatelor; canon, p. ext. privațiune (de ordin fizic, material); viață aspră pe care și-o impune cineva. 2. (Livr.) Pocăință. – Din lat. poenitentia, fr. pénitence, it. penitenza.
s. (BIS.) canon, pedeapsă, (înv.) podvig. (~ dată de preot unui credincios, pentru iertarea păcatelor.)
s. v. căință, condamnare, mus-trare, osândă, părere de rău, pedeapsă, pocăință, regret, re-mușcare.
f. rel. 1) Pedeapsă impusă de biserică pentru ispășirea păcatelor; canon. 2) Mărturisire a păcatelor cu scopul de a le ispăși; pocăință. /<lat. poenitentia, fr. pénitence, it. penitenza
s.f. 1. (În practicile creștine) Pedeapsă (pe care și-o impune cineva sau pe care i-o dă preotul) pentru ispășirea și iertarea păcatelor; canon; (p. ext.) privațiune. 2. Căință, pocăință. [Cf. lat. paenitentia, fr. pénitence, it. penitenza].