s.n. Produs chimic folosit pentru scoaterea petelor de cerneală (albastră). – Din picătură (derivat regresiv).
, (I) interj., (II) picuri, s.n. I. Interj. (Adesea repetat) 1. Cuvânt care imită sunetul produs de căderea în picături a unui lichid pe un obiect tare. 2. (Rar) Cuvânt care imită zgomotul produs de ciocul păsărilor când ciugulesc. II. S.n. 1. Picătură (1), strop. 2. Cantitate, măsură, durată etc. (foarte) mică din ceva; strop, fir, fărâmă. ♢ Loc. adv. (Câte) un pic = a) puțin; b) (în construcții negative) deloc. Nici pic = deloc, câtuși de puțin. Pic cu pic = puțin câte puțin, încetul cu încetul. ♢ Loc. adv. și adj. Fără (un sau nici un) pic de... = (care e) lipsit (cu totul) de... [Var.: (reg.) pícur s.m.] – Onomatopee.
interj., s. I. interj. țâr! (Apa se prelinge și face: ~!, ~.) II. s. 1. v. picătură. 2. v. bucățică. 3. fărâmă, fir, picătură, pișcătură, strop, (reg.) piculete, strelice, țâră, (Mold. și Munt.) sleamă, (fig.) scânteie. (Nici un ~ de ...) 4. (fig.) dram, strop. (Un ~ de noroc, de minte.)
interj. (se folosește, deseori repetat, pentru a reda zgomotul produs de căderea picăturilor unui lichid pe o suprafață). /Onomat.
n. 1) Părticică globulară de lichid; strop; picătură. 2) Cantitate foarte mică din ceva; fărâmitură; picătură; strop; dram. ~ de făină. 3) Durată foarte scurtă. ~ de timp. /Onomat.
interj. – Imită zgomotul produs de o picătură în cădere. Creație expresivă, cf. poc, pac, plici și rădăcina romanică picc- (Koerting 7131; REW 6494). – Der. pic, s.n. (picătură, strop; puțin, cantitate mică), cf. mr. k’ic, megl. chică, alb. pikë, calabr. picca; pica, vb. (a picura; a face să picure; a cădea; a surveni; a veni pe neașteptate), cf. alb. pikoń, mr. k’icu, k’icare, megl. pic, picare; picat, adj. (pestriț, pătat); picat, s.m. (picurat; cădere); picățea, s.f. (bulină pe stofe; nostim, atrăgător); picătoare, s.f. (Trans., vas pentru untură care se pune sub grătar); picătură, s.f. (strop; gută), format din pica ca sburătură de la sbura; picura, vb. (a cădea strop cu strop, a asuda; a dormita), de la pl. picuri, ca pica de la sing. pic; picur, s.n. (picurare); picură, s.f. (burniță); picurătoare (var. picătoare), s.f. (rar, pipetă); picuriș, s.n. (picurat; loc unde se prelinge apa); picuș, s.n. (strop; vin, băutură; cîștig neașteptat, remunerare neașteptată, a unui funcționar); picui, vb. (a picura); picoti, vb. (a dormita); picoteală, s.f. (toropeală); întrumpic, adv. (Trans., amănunțit); întrumpica, vb. refl. (a se înțelege), cf. D. Maniu, Cah. S. Pușcariu, I, 188-93.
s.n. 1. Vergă așezată oblic pe catargul de la pupă, pe care se leagă partea de sus a unei pânze. ♢ La pic scurt (despre ancoră) = cu puțin lanț la apă. 2. Compartiment etanș la extremitatea dinspre proră sau dinspre pupă a unei nave. [< fr. pic].
s. n. 1. vergă așezată oblic pe catargul de la pupă, pe care se leagă partea de sus a unei pânze. ♦ la ~ scurt = (despre ancoră) cu puțin lanț la apă. 2. compartiment etanș la extremitatea dinspre proră sau dinspre pupă a unei nave. (< fr. pic)
s. n. pichamăr. (< germ. Pick/hammer/)