pizme, s.f. (Pop.) Ciudă, necaz, nemulțumire; p. ext. ură, dușmănie; (sens curent) invidie. ♢ Loc. prep. În pizma (cuiva) = cu intenția de a supăra pe cineva; în necazul, în pofida cuiva. ♢ Expr. (Rar) A se pune în pizmă cu cineva = a ajunge la ceartă cu cineva. – Din sl. pizma.
s. v. animozitate, discordie, dușmănie, învrăjbire, ostilitate, pornire, ură, vrajbă, vrăjmășie, zâzanie.
f. 1) Sentiment de nemulțumire egoistă provocat de situația cuiva în societate sau de calitățile cuiva; invidie; ciudă. 2) Sentiment de animozitate ascunsă (față de cineva); pică; ranchiună. /<sl. pizma
, pízme, s.f. (înv.; pop.) 1. ciudă, necaz, nemulțumire; dușmănie, ură; invidie, gelozie; răutate, vrajbă. 2. zel, râvnă.
s.f. – Invidie, ciudă. – Var. pismă. Mr., megl. pizmă. Mgr. πεĩσμα „ciudă” (Munrnu 45), parțial prin intermediul sl. pizma (Vasmer, Gr., 117), cf. sb. pizma, bg. pizm. – Der. pizmaș, s.m. (invidios); pizmătăreț (var. pizmătar), adj. (invidios), cf. ngr. πειρματάρης; pizmătarnic, adj. (invidios), cu suf. dublu; pizmos, adj. (invidios); pizmui (var. înv. pizmălui), vb. (a invidia); pizmuitor, adj. (invidios). Rut. pizma trebuie să provină din rom. (Miklosich, Wander., 18).