definiția poticnire definiție dex

poticniri, s.f. Acțiunea de a (se) poticni și rezultatul ei. – V. poticni.

s. 1. împiedicare, poticneală, (înv.) poticnitură. (~ calului în mers.) 2. împiedicare. (~ la vorbă.)

s. f., g.-d. art. poticnírii; pl. poticníri

poticnesc, vb. IV. 1. Refl. și intranz. A se lovi în timpul mersului cu piciorul de ceva și a-și pierde echilibrul; a se împiedica. ♦ A cădea (în urma lovirii de ceva). 2. Tranz. A pune cuiva piedică în mers sau, fig., într-o acțiune. 3. Refl. Fig. A întâmpina o dificultate sau a nu izbuti în desfășurarea unei acțiuni. ♦ Spec. A pronunța cu greutate cuvintele, a vorbi cu întreruperi, cu greutate. – Din sl. potŭknonti.

vb. 1. v. împiedica. 2. a se împiedica. (Se ~ la vorbă.)

vb. v. cădea, lovi, pica, prăbuși, prăvăli, răsturna, șchiopăta.

vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. poticnésc, imperf. 3 sg. poticneá; conj. prez. 3 sg. și pl. poticneáscă

intranz. 1) A-și pierde echilibrul în timpul mersului, prin îndoirea involuntară sau prin lovirea unui picior; a se împiedica. 2) fig. A întâmpina dificultăți într-o acțiune. ~ la început de cale. ♢ ~ în vorbire a vorbi greu și cu pauze mari. /<sl. potuknonti

vb. – A se împiedica, a se ciocni de ceva, a călca prost. Sl. potŭknąti „a împinge” (Miklosich, Slaw. Elem., 38; Cihac, II, 269), cf. rus. potknutĭ „a se încurca”. – Der. poticneală, s.f. (împiedicare, pas greșit). Cf. zăticni, poticală.