predicații, s.f. Faptul de a enunța ceva despre un anumit lucru; enunț care reflectă raportul dintre un obiect și o însușire a sa. [Var.: predicațiúne s.f.] – Din lat. praedicatio, -onis, fr. prédication.
s. f. (sil. -ți-e), art. predicáția (sil. -ți-a), g.-d. art. predicáției; pl. predicáții, art. predicáțiile (sil. -ți-i-)
f. 1) Atribuire a unei însușiri subiectului unui enunț. 2) Raport între un obiect și o însușire a acestuia. /<lat. praedicatio, ~onis, fr. prédication
s.f. 1. (Liv.) Acțiunea de a predica; propovăduire. 2. (Log.) Atribuire a unei calități sau a unui atribut unui subiect într-o propoziție. ♢ Judecăți de predicație = judecăți care reflectă raportul dintre un obiect și o însușire a sa. [Gen. -iei. / < fr. prédication].
s. f. faptul de a enunța ceva despre un anumit lucru; enunț care reflectă raportul dintre un obiect și o însușire a sa. ♢ facultatea de a comunica prin raportarea la realitate, cu mijloace lingvistice, a unor reprezentări din conștiința vorbitorului. (< fr. prédication, lat. praedicatio)