, preoți, s.m. Slujitor al unui cult religios, învestit cu dreptul de a oficia actele de cult; popă. ♦ Fig. Cel care slujește un ideal, o învățătură; apostol. ♢ Mare preot = conducătorul suprem al cultului (la vechii evrei, egipteni etc.). – Din lat. presbiterum.
m. 1) (mai ales în biserica ortodoxă) Slujitor al cultului; popă. 2) fig. Persoană care slujește cu devotament unui ideal, unei cauze; apostol. /<lat. praesbiter
s.m. – Prezbiter, sacerdot. – Var. mold. preut, Trans. preót. Mr. preftu, istr. prewt. Lat. prĕbĭter, var. vulgară a lui prĕsbyter (Densusianu, Hlr., 126; Pușcariu 1375; Candrea-Dens., 1441; REW 6750), cf. alb. prift (Philippide, II, 651), vegl. prat, it. prete (abruz. préute), prov., v. fr. preire, cat. prévere. – Der. (toate cu var. mold.) preoteasă, s.f. (nevastă de preot); preoți, vb. (a sluji ca preot); preoție, s.f. (sacerdoțiu); preoțesc, adj. (sacerdotal); preoțește, adv. (ca preoții); preoțime, s.f. (adunare de preoți). Este dubletul lui presbiter, s.m., din lat., var. presviter, din ngr. πρεσβύτερος, der. protopresbiter, s.m. (protopop), din ngr. προτοπρεσβύτερος.
preoțesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A (se) face preot; a (se) popi, a (se) hirotonisi. 2. Intranz. (Înv.) A exercita funcția de preot; a păstori. [Pr.: pre-o-] – Din preot.
vb. (sil. pre-o-), ind. prez. 1 sg. și 3 pl. preoțésc, imperf. 3 sg. preoțeá; conj. prez. 3 sg. și pl. preoțeáscă
. tranz. A face să se preoțească; a popi; a hirotonisi. 2. intranz. A exercita funcția de preot; a fi preot; a păstori. [Sil. pre-o-] /Din preot
s.f. 1. Calitatea, demnitatea, funcția de preot; popie. 2. (Înv.; cu sens colectiv) Preoțime. [Pr.: pre-o-] – Preot + suf. -ie.