definiția procleții definiție dex

, procleți, -te, adj. 1. (Înv.; adesea substantivat) Care a fost excomunicat, anatemizat, blestemat; eretic; p. ext. păgân, necredincios. 2. (Reg.; adesea substantivat) Ticălos, rău, păcătos, ipocrit. 3. (Reg.) Grozav, strașnic, cumplit. – Din bg. proklet.

adj. v. afurisit, anatemizat, blestemat, duplicitar, excomunicat, fals, fariseic, necredincios, păgân.

adj., s. v. abject, infam, josnic, mișel, mizerabil, mârșav, nedemn, nelegiuit, nemernic, netrebnic, ticălos.

s., adj. v. fățarnic, ipocrit, min-cinos, perfid, prefăcut, șiret, viclean.

adj. m. (sil. -clet), pl. procléți; f. sg. proclétă, pl. procléte

(~ți, ~te) și substantival 1) rel. Care a fost anatemizat de biserică; afurisit; excomunicat. 2) Care se ține numai de rele; cu purtări rele; afurisit. /<sl. prokletu

adj. – Blestemat, afurisit. Sl. proklętŭ, din klęti „a blama, a detesta” (Miklosich, Slaw. Elem., 39; Byhan 314; Bărbulescu, Arhiva, XLII, 204). – Der. procleți vb. (a afurisi); triclet (var. treclet), adj. (afurisit), din sl. triklętŭ „de trei ori afurisit”; procleț(en)ie, s.f. (înv., blestem).

s. art. v. aghiuță, demon, diavol, drac, încornoratul, naiba, necuratul, satană, tartor.

vb. v. afurisi, anatemiza, blestema, excomunica.

, proclețésc, vb. IV 1. (înv.) a excomunica, a anatemiza; a blestema; a condamna, a dezaproba. 2. (refl.; reg.; despre boli; în forma: precleți) a se înrăutăți, a se agrava.

s. v. afurisenie, afurisire, ana-temă, blestem, duplicitate, excomuni-care, falsitate, fățărnicie, ipocrizie, minciună, perfidie, prefăcătorie, viclenie, vicleșug.