proclize, s.f. (Gram.) Așezare a unui cuvânt neaccentuat înaintea altui cuvânt, cu care poate face corp fonetic comun. – Din fr. proclise.
f. gram. (în opoziție cu encliză) Fenomen care constă în alipirea unui element neaccentuat la începutul cuvântului accentuat (formând cu acesta corp fonetic comun). /<fr. proclise
s.f. (op. encliză) Așezare a unui cuvânt sau a unei particule în poziție proclitică. [< fr. proclise, cf. gr. proklisis].
s. f. așezare a unui cuvânt, a unei particule etc. în poziție proclitică; antepunere. (< fr. proclise)