rame, s.f. 1. Cadru de lemn, de metal etc. în care se pune o fotografie, un tablou etc.; p. ext. tablou, fotografie înrămată. 2. Schelet de formă, mărimi și materiale diferite, în care se fixează ceva. 3. Fâșie de piele flexibilă și groasă cusută pe marginea încălțămintei și servind la fixarea tălpii de față. – Din rus. rama. Cf. germ. Rahmen.
f. 1) Cadru în care se fixează ceva (o sticlă, o fotografie etc.). O ~ de tablou. 2) Fâșie îngustă de piele cusută pe marginea încălțămintei, care servește la îmbi-narea feței cu talpa; rant. 3) Schelet de rezistență având diferite întrebuințări; cadru. [G.-D. ramei] /<germ. Rahme(n)
s.f. – Cadru. Germ. Rahmen (Tiktin; REW 7012; Candrea), cf. pol., rus., mag. rama (Cihac, II, 304; Gáldi, Dict., 154); der. din lat. (Koerting 7727) nu este posibilă. – Der. rămar (var. ramagiu), s.m. (fabricant de rame); înrăma, vb. (a pune în ramă); ramcă, s.f. (rama plăcii fotografice), cf. bg. ramka.
pers. 3 rấmă, vb. I. Intranz. (Despre porci) A scormoni pământul cu râtul. ♢ Expr. (Tranz.; pop.) A râma (un gând pe cineva) la inimă = a chinui (un gând) pe cineva. – Lat. rimare.
vb., ind. prez. 3 sg. și pl. râmă
. intranz. (mai ales despre porci) A răscoli pământul cu râtul, pătrunzând în adâncime. 2. tranz. fam. (persoane) A încerca să submineze, răscolind trecutul cuiva (pentru a-i găsi lucruri compromițătoare); a scurma. ♢ ~ la inimă a chinui pe cineva un gând, o remușcare etc. /<lat. rimare
râme, s.f. Vierme anelid cu corpul lung, de culoare roșcată, care trăiește în pământ sau pe sub pietre, hrănindu-se cu pământ bogat în resturi vegetale (Lumbricus terrestris). – Din râma.
f. Vierme cu corpul lung și subțire, inelat, de culoare roșcată, care trăiește în pământ, hrănindu-se cu resturi vegetale, și care apare la suprafață după ploaie. /v. a râma
vb. – 1. (Despre porci) A scurma pămîntul cu rîtul. – 2. A scurma. – Mr. răm(are), arîm(are), megl. rǫm, rămari. Lat. rimāre (Pușcariu 1461; REW 7320; Paul Remy, Rom., LXXVI, 374-83), cf. tosc. rumare, prov., cat., sp. rimar, v. fr. rimée „crăpătură, spărtură”, alb. rëmoń (Philippide, II, 652). Legătura cu curma și dărîma este dubioasă. – Der. rîmător, s.m. (porc, dobitoc); rîmătură, s.f. (scurmătură; loc de rîmat). Rîmă, s.f. (vierme care trăiește în pămînt), care se consideră în general drept deverbal de la a rîma (Tiktin; REW 7320; Candrea), este mai curînd gr. ῥόμος „vierme, rîmă”, fără îndoială apropiat formal verbului. Cf. și REW 7434.