refecuri, s.n. Cusătură cu ajutorul căreia se îmbină două bucăți de material textil, ale căror margini se îndoaie și se prind sub îndoitură, ca să nu se destrame; refecătură. ♢ Expr. A lua (pe cineva) la refec sau (rar) a trage (cuiva) un refec = a mustra pe cineva cu asprime, a-l critica, a-i cere socoteală. – Cf. refeca.
n. Cusătură prin care se îmbină două bucăți de țesătură, îndoind marginile ca să nu se destrame. ♢ A lua pe cineva la ~ a certa rău pe cineva; a lua la trei parale. /cf. a refeca
reféc, vb. I. Tranz. 1. A coase un refec. 2. A detașa cu ferăstrăul marginile teșite ale scândurilor brute, pentru a obține scânduri paralelipipedice. – Cf. lat. refricare.
reféc, vb. I. Tranz. 1. A coase un refec. 2. A detașa cu ferăstrăul marginile teșite ale scândurilor brute, pentru a obține scânduri paralelipipedice. – Cf. lat. refricare.
vb., ind. prez. 1 sg. reféc, 3 sg. și pl. refécă
vb., ind. prez. 1 sg. reféc, 3 sg. și pl. refécă
tranz. (obiecte confec-ționate din materiale textile) A înzestra cu un refec; a tivi. /cf. lat. reficare
tranz. (obiecte confec-ționate din materiale textile) A înzestra cu un refec; a tivi. /cf. lat. reficare
vb. – A coase cu refec, a tivi. – Mr. arufec(are). Origine necunoscută. Der. din sl. (Cihac, II, 311) este cît se poate de improbabilă (Byhan 329). Din lat. refrĭcāre (Pușcariu 1426; REW 7159) sau *orĭfĭcāre ‹ orĭfĭcium, cf. port. refegar (Candrea, GS, III, 426; Candrea; REW 7159N), sau din lat. *refĭccāre „a întări”, cf. it. ficcare (Tiktin) nu sînt convingătoare. – Der. refec, s.n. (cusătură de îmbinare, tiv; ceartă, dojană); refecătură, s.f. (însăilare, tiv).