, saramuri, s.f. 1. Apă în care s-a dizolvat sare și care se folosește în gospodărie (la conservarea unor alimente), în agricultură, în industria tăbăcăriei etc. ♦ Apă naturală care conține sare; izvor de apă sărată; slatină. 2. Zeamă sărată, uneori condimentată cu oțet, usturoi etc., cu care se servesc unele mâncăruri; mâncare servită în acest fel. [Var.: (pop.) salamúră s.f.] – Din ngr. salamúra.
s. (pop.) sărătură, (înv. și reg.) slatină, (reg.) mură, (Transilv. și Ban.) murătoare. (~ pentru gogonele.)
f. 1) Soluție (concentrată) de sare, întrebuințată, mai ales, la conservarea alimentelor. *A-și pune pielea în (sau la)~ a face tot posibilul. 2) Apă naturală care conține sare. 3) Zeamă sărată (cu adaos de usturoi, oțet) dată ca garnitură la unele mâncăruri. /<ngr. saeamúră
s.f. – Apă sărată. – Var. salamură, Banat sărămură. Lat. salimuria, prin ven. salimora › ngr. σαλαμούρα (Candrea), bg., sb., cr., slov. salamura (Cihac, II, 234; Densusianu, Rom., XXXIII, 285; Tiktin; REW 7545). Der. directă din lat. pare probabilă pentru ultima var. și nu este imposibilă pentru celelalte forme, deși prezința lui a aton prezintă o dificultate (poate s-ar fi păstrat prin apropierea forțată de sare, fiindcă Anton Pann scrie sare-mură; cf. totuși sărătură). Oricum, supoziția general acceptată că salamură, cu l, este forma primitivă, este destul de îndoielnică.