sfănțuiesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) 1. A mitui. 2. A lua mită, a stoarce bani de la cineva; a înșela pe cineva. – Sfanț + suf. -ui.
vb. v. mitui, șperțui.
vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. sfănțuiésc imperf. 3 sg. sfănțuiá; conj. prez. 3 sg. și pl. sfănțuiáscă
s. v. mituială, mituire, șper-țuială.