definiția solitari definiție dex

solitari, -e, adj., s.n. 1. Adj. Care se găsește singur; izolat, singuratic. ♢ Floare (sau frunză etc.) solitară = floare (sau frunză etc.) care crește singură pe tulpină. ♦ (Despre locuri) Pustiu, neumblat. ♦ (Despre ființe; adesea substantivat) Care trăiește sau căruia îi place să trăiască singur, izolat, departe de societate. 2. S.n. Piatră prețioasă (în special diamant de mare valoare) montată singură la o bijuterie (sau ieșind în evidență într-o montură dintr-un grup de pietre mai mici). – Din fr. solitaire, lat. solitarius.

adj., s. 1. adj. izolat, retras, singur, singuratic, (rar) însingurat, (înv.) retirat, (fig.) sihastru. (Un om ~; trăiește ~.) 2. adj. (BOT.) singur, unic. (Flori ~; frunze ~.) 3. adj. izolat, pribeag, rătăcit, răzleț, singur, singuratic. (Se uita la un nor ~.) 4. s. (înv.) singuratic. (Inel cu un ~ splendid.)

≠ nesolitar

adj. m., pl. solitári; f. sg. solitáră, pl. solitáre

s. n., pl. solitáre

1) Care se găsește singur; singuratic; izolat. 2) (despre locuri) Care se află în depărtare; situat departe. Parc ~. 3) (despre ființe) Care trăiește singur; singuratic. /<fr. solitaire, lat. solitarius

n. Diamant montat singur la o bijuterie sau într-un grup de piese mai mici. /<fr. solitaire, lat. solitarius

adj. Singur, singuratic, izolat. ♦ Pustiu, neumblat. ♦ Care trăiește retras; retras, iubitor de singurătate. // s.n. Diamant mare care se montează de obicei la un inel. [Cf. fr. solitaire, it. solitario, lat. solitarius].

I. adj. (și adv.) singur, singuratic, izolat. ♢ pustiu, neumblat. ♢ (și s.) care trăiește retras; iubitor de singurătate. II. s. n. diamant mare care se montează de obicei la un inel. (< fr. solitaire, lat. solitarius)