stîng (-gă),
adj. – În
partea unde se
află inima. – Mr.
(a)stînga, megl.
stǫng. Lat.
*stancus „
obosit”, cf. it.
stanco „
obosit” (Battisti, V, 3617), v. it.
mano stanca „
mîna stîngă” (Tiktin; REW 8225; Kisch,
Dacor., IV, 774-76;
Candrea),
alb.
štenk. – Der.
stîngaci, adj. (care
scrie sau
lucrează cu
mîna stîngă;
greoi, neîndemînatic);
stîngăcie, s.f. (
calitatea de a fi stîngaci; neîndemînare).