s. (ORNIT.; Coloeus monedula) v. stăncuță.
f. Pasăre sedentară, de talia unui porumbel, cu cioc scurt, puțin curbat, coadă lungă și penaj negru-cenușiu; ceucă. /Din Stanca n. pr.
, stănci, s.f. (pop.) 1. stăncuță, cioacă, ciochiță. 2. (reg.) cioară. 3. (deprec.) femeie cu pielea de culoare închisă.
s.f. – Rocă, piatră mare. – Var. înv. stincă. Origine îndoielnică. Ar putea fi sl. stĕna, prin intermediul unui dim. *stĕnka, cf. ceh. stĕnka (Miklosich, Lexicon, 880; Cihac, II, 361; Petrovici, Dacor., I, 139; Rosetti, GS, V, 171); această ipoteză pare valabilă cîntărind obiecțiile lui Pușcariu, Dacor., III, 379 și Pușcariu, Lr., 286. Totuși, coincide cu it. stinca „coastă de munte”, cf. Le Stinche, Val di Stinche en Toscana, cuvînt care a fost explicat, în aparență insuficient, prin longob. skinko › germ. Schinken „osul piciorului” și „jambon” (REW 7995; Rohlfs, Archiv., CLXXXV, 101; Battisti, V, 3636). Stincus a existat în lat., dar apare numai la Isidoro de Sevilla, XVII, 4, 43, unde a fost definit greșit „incendium amoris” (cu privire la această greșeală, cf. Amatucci, Bull. Du Cange, IV, 58). Der. stîncărie, s.f. (mulțime de stînci); stîncie, s.f. (rar, mulțime de stînci); stîncos, adj. (de stîncă, cu stînci).
s. f.