s.f. (Fiz.) Stare a unor substanțe la temperaturi în apropiere de zero absolut și la intensități de câmp magnetic foarte mici, în care rezistivitatea lor electrică devine practic nulă; supraconducție. – Din fr. supraconductibilité.
s. (FIZ.) supracon-ducție.
s. f. (sil. -pra-), g.-d. art. supraconductibilității
s.f. (Fiz.) Proprietate a unor metale sau aliaje aflate la temperaturi foarte scăzute de a-și pierde rezistența electrică; supraconducție. [Cf. fr. supraconductibilité].
s. f. proprietate a unor metale sau aliaje la temperaturi foarte scăzute de a-și pierde rezistența electrică; supraconductivitate, supraconducție. (< fr. supraconductibilité)