definiția târnuire definiție dex

târnuiri, s.f. Acțiunea de a târnui și rezultatul ei; târnuială, târnuit. – V. târnui.

s. v. târnuit.

s. v. bătaie, păruială.

s. f., g.-d. art. târnuírii; pl. târnuíri

târnuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A mătura cu târnul¹. 2. Fig. (Fam.) A târî pe jos pe cineva, trăgându-l de păr; a părui, a bate (zdravăn). [Prez. ind. și: tấrnui] – Târn¹ + suf. -ui.

târnuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A mătura cu târnul¹. 2. Fig. (Fam.) A târî pe jos pe cineva, trăgându-l de păr; a părui, a bate (zdravăn). [Prez. ind. și: tấrnui] – Târn¹ + suf. -ui.

vb. (prin Munt.) a târșui. (A ~ curtea.)

vb. v. atinge, bate, lovi, părui.

vb. (prin Munt.) a târșui. (A ~ curtea.)

vb. v. atinge, bate, lovi, părui.

vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. târnuiésc, imperf. 3 sg. târnuiá; conj. prez. 3 sg. și pl. târnuiáscă

vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. târnuiésc, imperf. 3 sg. târnuiá; conj. prez. 3 sg. și pl. târnuiáscă

tranz. pop. 1) A mătura cu târnul. 2) fig. A bate, trăgând de păr; a flocăi; a părui. /târn + suf. ~ui

intranz. pop. A face (concomitent) schimb de păruieli (unul cu altul); a se părui; a se flocăi. /târn + suf. ~ui

tranz. pop. 1) A mătura cu târnul. 2) fig. A bate, trăgând de păr; a flocăi; a părui. /târn + suf. ~ui

intranz. pop. A face (concomitent) schimb de păruieli (unul cu altul); a se părui; a se flocăi. /târn + suf. ~ui