tăgăduiesc, vb. IV. Tranz. A contesta o afirmație, a nu recunoaște ceva; a nega; a dezminți. ♦ (Rar) A refuza. – Din magh. tagadni.
vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. tăgăduiésc, imperf. 3 sg. tăgăduiá; conj. prez. 3 sg. și pl. tăgăduiáscă
tranz. (adevăruri, fapte, fenomene) A declara ca fiind neadevărat; a nega; a contesta; a dezminți. /<ung. tagad
vb. – A nega, a dezminți. Mag. tagadni (Cihac, II, 529; Gáldi, Dict., 97). – Der. tăgadă, s.f. (negație; contestație), deverbal sau din mag. tagad; tagă, s.f. (negație), sec. XVII, înv.; tăgăduială, s.f. (negație); tăgăduicios, adj. (îndoielnic), înv.; tăgăduitor, adj. (care tăgăduiește).