s.n. Curent în filozofia chineză veche bazat pe acțiunea de tao „drum, cale”, înțeleasă ca ordine universală, proprie fenomenelor naturii, vieții sociale și gândirii omenești; religie chineză care a existat până în sec. XVII și care a avut la bază această concepție. [Pr.: ta-o-ism. – Var.: daoísm s.n.] – Din fr. taoïsme.
s.n. Direcție principală a filozofiei antice chineze, inaugurată de Lao-dzî, în cadrul căreia s-au manifestat două curente, unul materialist și altul idealist, după interpretarea dată noțiunii de „tao”. ♦ Religie chineză constituind un amalgam al cultului spiritelor naturii și ale strămoșilor, al ideilor lui Lao-dzî și de diverse credințe. [Pron. tao-ism, var. daoism s.n. / cf. fr. taoïsme < chin. tao – cale].
s. n. direcție principală a filozofiei antice chineze, în cadrul căreia s-au manifestat două curente, unul materialist și altul idealist, după interpretarea dată noțiunii de „tao”. ♢ religie chineză, amalgam al cultului spiritelor naturii și ale strămoșilor, al ideilor lui Lao-dzî și al diverselor credințe. (< fr. taoïsme)